Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Care a fost cea mai frumoasă carte citită în 2022? (II)

        de Simona Preda

Anchetă realizată de Simona Preda

Christian Crăciun - scriitor

Cartea despre care vreau să scriu aici este una de poezie, cu atât mai mult cu cât autorul este un filozof de formaţie. Pornesc de la două premise: 1. Se scrie foarte multă poezie în România, şi, prin legea numerelor mari, multă este foarte bună, dar, în oglindă, 2. Se citeşte tot mai puţină poezie, la limită ajungem să avem mai mulţi poeţi decât cititori de poezie. Acest scurt preambul vrea să scoată în evidenţă forţa unui volum stingher prin poetică şi miză cultural-estetică în acest peisaj: Cele două capete ale tăcerii de Vianu Mureşan (editura Eikon). Autorul este, spuneam, filozof, recent i-a fost republicată masiva teză de doctorat despre etica lui Lévinas, despre care sper să ia cunoştinţă publicul avizat în 2023, fiind una dintre cele mai bune lucrări la nivel european despre marele gânditor francez al secolului al XX-lea. Vianu Mureşan are deja o operă: mai multe volume de eseuri, un roman excepţional, Nebunul lui Dumnezeu, o masivă culegere de recenzii literare şi filozofice, alte culegeri de poeme.

Avem în acest volum o poezie amplă, gravă, despre fundamentele fiinţei, solemnă şi celebrând, ca într-o liturghie, adevărul. Şi trecând cu abilitate de la un registru poetic la altul. Poemul introductiv, Preambul, apăsat polemic şi cu funcţie evidentă de artă poetică, pune clar accentele. Adresarea la persoana a doua, tonul asumat de „lecţie”, de instrucţiuni despre ce este poezia, e menit să-l facă de la început antipatic, fixând o ştachetă neobişnuită în estetica poetică actuală („căci inteligenţa care contează nu e a creierului tău, a/ minţii tale,/ ci inteligenţa culturii aşa-zis fundamentale”). Cine mai apreciază azi o poezie dup㠄inteligenţa cultural㔠care îi este armătura? Poemul trebuie citit în întregime pentru a-i pricepe ironia şi miza. Este o poezie „tare”, cum sunt conceptele sau valorile tari. Tonul didactic şi apoftegmatic din primul poem nu mai apare, în faldurile ample ale volumului se desfăşoară o ceremonie a spusului, a tăcerii şi a imaginii, cu ton de odă clasică, dar cu ardenţă romantică şi spaţiu imaginar decisiv al modernităţii. Poeticul este definit substanţial ca epifanie (Îngerul). Pentru că este presupus permanent un înalt, un dincolo, din care coboară/ se arată un sens. Poezia are pentru Vianu Mureşan un rost metafizic absolut, este o purificare, o soteriologie: „cum poate să fie salvat/ ceea ce nu e numit/ şi cum poţi îndrepta/ către o fiinţă a adevărului/ ceea ce şi-a pierdut istoria?”.

Vitraliul este un splendid poem, care face pandant cu primul, despre limbaj şi sinesteziile prin care avem acces la divin: „cuvântul începe acolo/ unde se destramă trena singurătăţii/ limba nu va distinge niciodată/ chipul lucrului de umbra/ ce-i slujeşte drept icoană/ ţipătul o smulge din sine”. Parcă îl citim pe Hölderlin prin ochii lui Heidegger. Fulgere de imagini pătrund până în măduva poeticului: „Atenţia ta fixase lumina pe piersici”; „se aude ploaia nopţii pe pielea copilului”; „sarea se-ntinde pe rochia miresei lăsată-n urmă de ape”; „într-adevăr, există în frumuseţe o neputinţă ca-n îngeri”, „ca materia de veche mi-e oboseala”; „pe toate distanţele vântului/ se-ntinde părul lor ca mătasea”; „oasele se coc lin sub aripi de aer”; „îmi vine să-l numesc prieten/ şi pe cel de care nu mi-a fost dor”; „aveai ochii plini de anotimpul târziu”. Sunt poeme cu desfăşurare amplă, o sfidare la adresa esteticii „poveriste”, a poeziei ca „mecanism exhibator”, biograficul e fireşte prezent, impactul realităţii e puternic (poemele despre singurătatea şi pustiul din pandemie, de exemplu, sau moartea unui câine), poezia e despre lume, dar adaugă de fiecare dată ceva esenţial lumii.

Dimensiunea religioasă a volumului este una dintre cele mai profunde şi mai autentice din punct de vedere estetic din poezia noastră. Psalmii dinspre final ar merita o analiză aparte. Sau tema Învierii care apare, de exemplu, într-un poem despre forsythia, Ploaia de aur, în care este vorba despre noaptea de Înviere: „– atunci primăvara/ a ţinut o singură noapte/ cei care citesc poemul forsythia/ spun că este vorba de noaptea Învierii”. Trauma la care fac trimitere aceste poeme este sărbătoarea Învierii din anul 2020. Cea în care lumea a fost obligată să stea închisă în casă, lipsind la întâlnirea cu morţii neamului. Poetul foloseşte ceea ce aş numi o tehnică a diafanizării, percepe cu acuitate aura simbolică a lucrurilor şi gesturilor. Poezia sa încercă să regăsească un fel de puritate originară de raportare la realitate, divinitate şi limbaj. Îşi caută şi descoperă o mirare faţă de tot ceea ce există, mirare din care purced, iată, nu numai filozofia, ci şi poezia. Este o poezie deloc psihologică, fundamental meditativă. Şi interogativă, sunt frecvente pasajele terminate cu întrebarea care suspendă certitudinea înşelătoare a materialităţii şi a timpului.

Acest mod, rar întâlnit azi, de cultivare a poemului ca o continuă celebrare (parcă vezi gesturile întemeietoare aferente) este o anamneză a rosturilor originare ale poeziei. Vianu Mureşan este tocmai prin asta un autor de o modernitate esenţială, care ne arată nu zgura cotidianului, ci flacăra lui. Un imperativ îl ghidează: „meditează şi cântă/ cântă de bine”. Apolinic prin voinţă şi oracular prin stil, el se lasă în voia logosului vizionar: „văd oameni care ronţăie măduva nimicului şi foamea îşi/ sporesc/ poate că nimic/ poate că nimic/ nu îi va mai sătura de acum înainte”. Un volum de o seriozitate (în sensul lui Kierkegaard) profundă, o faţă a poeziei care ne aduce aminte de rosturile ei esenţiale. De aceea, o soliditate de temelie.

Alina Gherasim - scriitoare

O întrebare intimă, răscolitoare. Au fost desigur mai multe cărţi, situate în paliere diferite. Şi fiecare text în parte a deschis o uşă spre o lume bine definită. Să-ţi aduci aminte de o carte bună e ca şi cum ţi-ai aminti de un prieten alături de care ai petrecut clipe frumoase. Am stat un moment să mă gândesc şi s-a ivit din memorie o carte ce m-a marcat profund. Este vorba despre Transfigurarea timpului în lumina tradiţiei ortodoxe, autor Olivier Clément, editura Spandugino.

Cartea începe cu un motto din Apocalipsa Sfântului Ioan. „Nu te teme! Eu sunt Cel dintâi şi Cel de pe urmă, şi Cel ce sunt Viu” (Apoc. 1, 17-18). Un început halucinant. „Nu te teme!”. Mai ales în ziua de azi, în care frica încolţeşte la fiecare pas, în care evenimentelor exterioare le corespund tot atâtea îngrijorări şi tulburări sufleteşti. Să nu te temi, în timpul ce ţi-a fost dat. E o invitaţie la schimbarea gândirii.

Aceasta este o carte pe care am citit-o cu creionul în mână. O carte plină de formulări exacte, extrem de inspirate, venite din ordinea adevărată a lucrurilor, enunţuri clare, de netăgăduit. M-am gândit la timpul ce ne-a fost dat, cel în care trăim acum, aici, împreună (aşa a fost să fie). Cartea lui Olivier Clément este un reper spiritual pentru mine. O carte ce înşiruie şi ordonează darurile ce ne-au fost oferite gratuit de către Dumnezeu, pentru care se poate răspunde prin recunoştinţă ca mod de viaţă.

Olivier Clément pune accent pe istorie ca teofanie. Ceea ce situează timpul istoric într-un cadru înalt în care şi „căderile” capătă o semnificaţie aparte. În care, aşa cum spune autorul, poate să se împlineasc㠄dorul după o iubire mai tare decât moartea”. Şi mai departe: „Timpul Bisericii este Duhul înaintând în taina inimilor, este răbdarea lui Dumnezeu, Care încă îşi drămuieşte manifestarea iubirii faţă de omenire pentru ca focul acestei iubiri, atunci când prezenţa Sa se va dezvălui pe deplin, să nu ardă, ci să restaureze.”

Am terminat de citit această carte cu gândul de a o reîncepe şi de a împărtăşi ideile cuprinse în ea. Şi cu certitudinea că, aşa cum zice autorul, „comuniunea este structura însăşi a persoanei”.

Horia Vicenţiu Pătraşcu - scriitor

Pier Vincenzo Piazza, Homo biologicus. Cum explică biologia natura umană (traducere de Ines Simionescu, Editura Humanitas, 2022) este cea mai frumoasă carte pentru că vorbeşte, din interiorul biologiei, despre libertate, despre o năzuinţă spre libertate existentă în sânul vieţii înseşi, pe care o împărtăşim, în grade diferite, toţi cei care participăm la aceast㠄afacere fără costuri acoperite”, cum definea viaţa Arthur Schopenhauer. De la plante la animale, cu toţii pare că încercăm să ne eliberăm, conştient sau mai puţin conştient, de împovărătoarele legi ale fizicii. De la Hegel, Bergson şi Teillhard de Chardin nu mulţi au mai pus libertatea ca pe o „motivaţie” intrinsecă mişcării biologice înseşi. Şi, de altfel, lucrurile capătă un sens deplin dacă ne gândim că homeostazia este scopul oricărei fiinţe vii, atingerea echilibrului între nevoile interne şi resursele externe. Acest principiu al homeostaziei nu poate fi realizat decât prin activarea unor sisteme diferite, ba chiar contradictorii, endostaza şi exostaza, funcţie de accesibilitatea, respectiv, raritatea resurselor. Paradoxal, cele două sisteme de realizare a homeostaziei au ajuns să-şi inverseze scopurile naturale atunci când au întemeiat moduri umane de a fi, tipuri de societăţi. Astfel sistemul endostatic al cărui rost biologic este să asigure homeostazia în condiţiile unor resurse bogate sau la îndemână (precum apa: beau cât îmi trebuie) este adoptat şi extins inclusiv asupra hranei de către societăţile sărace (deşi, în mod normal, tocmai raritatea resursei activează sistemul exostatic: mănânc mai mult decât îmi trebuie pentru a-mi asigura resurse pentru perioadele în care hrana va lipsi). Invers, societăţile bogate, precum cea actuală, consumeristă, aplică sistemul exostatic: mâncăm mai mult decât ne trebuie şi avem nevoie, deşi resursele de hrană sunt la îndemână, ba chiar excedentare.

Ei bine, între Homo exostaticus şi Homo endostaticus ar mai exista o posibilitate încă insuficient explorată, deşi, în fapt, majoritară, este vorba despre Homo interstaticus. Acest tip de om este o variantă a adeptului unei salvări blânde, moderate, lipsite de radicalitatea soluţiilor împărtăşite de cele două extreme aflate într-un permanent conflict. Este acel om care se poate bucura şi de fericirea endostatică, şi de cea exostatic㠖 a plăcerilor în plus, gratuite, inutile, ex-cedentare sau chiar ex-centrice. Este cel care înţelege că omul este compus din aceste două sisteme complementare şi că, de cele mai multe ori, ele conlucrează în atingerea unui obiectiv comun.

Nr. 02 / 2023
In memoriam Dumitru Radu Popescu

In memoriam George Banu

Calendar al scriitorilor din Filiala Craiova a USR

Gândire de-a dreptul retro: ce credeam, unii, că e umanismul
de Gabriel Coşoveanu

Poem
de de Călin Vlasie

Literatura pentru copii şi pentru copil
de Cătălin Pavel

In memoriam Adam Puslojic

Dezordinea e binevenită (3)
de Gheorghe Grigurcu

Punctul de vedere
de Nicolae Prelipceanu

Ion Raţiu. Deşertăciunea deşertăciunilor...
de Mihai Ghiţulescu

Alfabet. Bizanţ. După Bizanţ
de Cristian Pătrăşconiu

Întunecat, decadent, nihilist
de Dumitru Ungureanu

Solitudinea învolburată a poetului
de Gela Enea

Care a fost cea mai frumoasă carte citită în 2022? (II)
de Simona Preda

Nichita Stănescu în confesionalul intim
deToma Grigorie

Istorii nefardate
de Gabriela Gheorghişor

Eminescu şi umorul junimist
de Gabriel Nedelea

Carol al II-lea rămâne un mare ctitor, un adevărat „Voievod al Culturii”
de Narcis-Dorin Ion

La cafeneaua Ice Flame din Medio-Monte
de Marian Ilea

De pe strada lor nu mai povesteşte aproape nimeni
de Ion Predescu

Student la Cluj
de Geo Constantinescu

Domnul Iedeman din Austria:ospăţul fără sfârşit
de Daniela Firescu

Pierdere şi regăsire
de Viorica Gligor

Ion Maria: ontologizarea sinelui prin reificare
de Florian Copcea

Trăiri intenţionale
de Gabriela Nedelcu-Păsărin

Ion Maria: ontologizarea sinelui prin reificare
de Florian Copcea

Cele nouă femei de la Ravensbrück
de Gwen Strauss

Preavangardă şi Avangardă: un tudiu cu miză internaţională
de Cătălin Davidescu

© 2007 Revista Ramuri